De când nu te-am vǎzut trecu o veşnicie
frumoasa mea copilǎ ascunsǎ-n poezie
şi-n rimele din suflet ce bat la poarta nopţii
sǎ-nvie frumuseţea din mijlocul cetǎţii.
Mǎ plimb cu gândul prin piaţa din Verona
sau prin Veneţia,visând la Desdemona
precum Othello cel ros de gelozie
şi-aştept copilǎ draga sǎ trec în vesnicie.
Cǎci viaţa,ce rost are dacǎ iubirea mea
e ca un semn de carte din neagrǎ catifea
croit în mare grabǎ de mesteri croitori
din antica cetate a unor vrǎjitori?
La ce folos,copilǎ sǎ mai trǎiesc în van…
Aş vrea sǎ fiu o lirǎ sau fluierul lui Pan
sau doar o simplǎ rimǎ în vers de poezie
sǎ trec uşor şi rece în tristǎ veşnicie.
Poate aşa,iubito,voi fi mereu plecat
iar tu vei ţese luna pe dulcele pǎcat
al unui trup de zâna desprins dintr-o magie
fǎcutǎ-n colţ de suflet de-un mag,pe veşnicie.
Te las acum,copilǎ şi mǎ transform uşor
într-un pârâu de munte şi susur de izvor;
o sǎ mǎ pierd în valea scǎldatǎ-n poezie
şi-o sǎ te-aştept plângând în trista-mi veşnicie.
